Dragostea de înţelepciune

Am diverse păreri care cu timpul se tot schimbă datorită înaintării în vârstă, unei gândiri mai profunde şi a unor analize mai exacte.

Viaţa de zi cu zi şi-a pierdut din culoare, nu în sensul existenţei, ci în sensul percepţiei lumii, omul fiind dominat mai mult de ceea ce este palpabil, de material, de forţa ştiinţei şi a tehnologiei, cufundându-se într-o mare necunoscută de imagini, memorii, hdd-uri, biţi, Internet, viruşi etc. Deci, dacă aşezăm într-o altă ordine gândirile, putem afirma faptul că trăim într-o lume dominată de idei eronate, distorsionate de tot ceea ce înseamnă realitatea pentru noi, fiind înconjuraţi de ignoranţi, într-o lume necunoscută şi totuşi cu atât de multe lucruri de oferit. Ştiinţa se ocupă astăzi cu tot ceea ce ar trebui să ne preocupe şi pe noi. Am începe să surprindem altfel informaţiile şi imaginile ce ne trec prin faţa ochilor în fiecare clipă, am fi tot timpul într-o stare de luciditate, noua noastră filosofie de viaţă ne-ar menţine într-o „stare creatoare”, devenind capabili să lucrăm cu propriile noastre concepte, să fim stăpânii unor idei unice, personale.

Viaţa, ca şi filosofia, reprezintă un tot atât de vast orizont, cu frumuseţile sale atât de simple la o primă vedere, dar atât de abstracte. Aşa cum spunea şi Platon, „participăm la spectacolul stelelor, soarelui, bolţii cereşti” iar acesta ne dă „impulsul cercetării universului”. Totul este să încercăm să înţelegem cu propria noastră conştiinţă tot ceea ce gravitează în jurul nostru, făcând abstracţie de egocentrismul negativ şi împărtăşind descoperirea succesivă celorlalţi.

Mulţi dintre noi preferă să nu se mai gândească la multe aspecte ale vieţii. Oamenii devin comozi şi preferă să îşi trăiască viaţa în rutina obişnuită fără să îşi mai pună întrebări care necesită timp de gândire şi ani de studiu.

Viaţa este un joc al absurdului şi al sensului. Nu poţi afirma cu tărie că dacă ţi-ai dorit ceva cu putere s-a şi realizat şi că soarta sau destinul nu a avut nici o legătură cu acest lucru. În fiecare zi ni se întâmplă lucruri care mai de care mai spectaculoase sau, deopotrivă, trăim într-o rutină enervantă. Acestea ne fortează să gândim totuşi că lucrurile se întâmplă cu un sens şi că cineva ne ghidează viaţa. În acest fel căutăm să găsim un vinovat pentru problemele care ne înconjoară.

După mine, dragostea de înţelepciune este o ştiinţă care te îndeamnă să te cunoşti pe tine însuţi, dar şi pe ceilalţi. Fără ea am duce o viaţă bazată doar pe rutină, pe probleme care privite într-un concept mai larg par banale. Am duce o viaţă bazată pe acceptarea unei condiţii inferioare fără să aspirăm la o cunoaştere mai profundă a noastră şi a lumii care ne înconjoară.

…sau poate este doar un gând de teamă pentru schimbare prefixului, și dacă este, îl accept spre o analiză viitoare. Bun venit 30, aștept cu interes provocările ce mi le vei aduce!

… de toamnă

Plouă amar, iar eu mă las învăluită de stropii mari şi grei ce se topesc înfricoşaţi în întunericul din jurul meu. Privesc uluită ploaia măruntă, rece, ţesută maiestuos ca o pânză de apă, ca o ceaţă deasă, împiedicându-mă să văd dincolo de ea. Tresar la mângâierile de gheaţă ale picurilor de ploaie, şocuri pentru pielea mea caldă, pentru obrajii mei fierbinţi, iar mâna mea caută atingerea unui strop binecuvântat.

Şi iată, din cel mai îndepărtat colţ al cerului, s-a rupt un fir de apă, un bob de veselie tremurând. Era stropul meu. Am simţit asta atunci când s-a oprit în palma mea, fremătând de bucurie. Avea să fie stopul meu pentru câteva clipe şi ştiam că trebuie să profit de el. Sclipirile sale întrerupte îmi dau de înţeles că vrea să-mi spună despre el.

– Eu sunt un colţ de cer, începu el timid, iar eu, fascinată, îmi apropii tot mai mult urechea de el, temându-mă să nu pierd vreo şoaptă de-a sa. Am venit pentru tine, ştiai? Ţi-ai dorit să fiu al tău, iar toamna ţi-a ascultat gândul. O să dispar repede, am să mă strecor încet printre degetele tale.

– Stai! Spune-mi, spune-mi te rog despre tine…

– … sunt o fărâmă de speranţă şi am călătorit pe spatele balenei albastre, prin imensele oceane de vise ale lumii, am văzut şi abisurile mării şi soarele de foc al tropicelor. Am văzut peşti coloraţi, dar şi caracatiţe de cerneală, înconjurate de meduze supărăcioase. Am văzut lumea… oraşe murdare şi colţuri feerice pline de viaţă. Purtat de un dor ascuns, m-am trezit pe tărâmurile îngheţate ale Antarcticii, preschimbat într-o delicată steluţă argintie de nea. Mi-era frig şi-am încercat să ajung la fiinţa asta din faţa mea. O zână bună m-a văzut pe nasul cald şi umed al ursului, dar vai… a strănutat! Şi m-am ridicat tot mai sus spre aurora boreală, care mă atrăgea spre culorile ei de nedescris. Un vânt sălbatic m-a trezit din dulcea plutire, înghiontindu-mă în speranţa că-mi va fura frumuseţea mustăţilor de gheaţă. Bătrânul nor cuprins de milă m-a luat sub aripa lui, şi iată-mă, sunt aici trimis de toamnă să-ţi vestesc imensitatea cerului, nemărginirea pământului, chipuri de oameni; melancolia de toamnă.

Iubesc

 

 

 

 

 

Un fluture venit din trecut

Un suflet încântă o zi întreagă,

Un zâmbet lăsat de un sărut

Un păgân l-ajută să-nţeleagă.

 

Un gând răzleţ la tine-mi zboară,

O amintire m-a ajuns din urmă,

Un strop de ploaie mă-nfioară.

O inimă mă îndrumă.

 

O frunză privirea mi-a încântat,

O rază m-a făcut să zâmbesc,

O adiere m-a fermecat,

Doar tu m-ai învăţat să iubesc.

Plouă afară, plouă şi-n suflet

Plouă. E în toiul verii, dar plouă. O ploaie enervantă, de-a dreptul bacoviană. Plouă cu nişte picături mici, ce îmi găuresc lent sufletul. Simt cum fiecare moleculă de apă îmi zgârie mintea cu ghearele de plumb. Sunetul fiecărei picături ce se sparge de trotuar îmi curentează trupul.

Plouă… plouă… plouă…! Parcă zici că toţi norii şi-au propus să se golească în seara asta. Mă uit pe geam şi sper să văd stelele… asta ar însemna că norii s-au dus… zăresc o luminiţă. E firavă într-adevăr, dar clipeşte! E o picătură de lumină pierdută în abisul norilor îmbibaţi cu sângele stors din fericirea mea. Mai văd o stea… şi încă una… gata. Norii se duc să ucidă bucuria altcuiva…

Ultima picătură coboară vijelios. Îi urmăresc drumul. Ştiu că se va izbi de asfalt, fiind cea din urmă pe care o răpea pământul. Bălţile de apă prind glas şi vorbesc. Se bucură de nefericirea ultimei picături de ploaie. Vine!… vine… vine… inevitabilul se întâmplă: picătura e zdrobită de propia-i greutate. Mai mulţi stropi sar din băltoacă. Cercuri tot mai mari se întind peste tot. Ultima amintire a nefericirii mele s-a spulberat… Stelele şi luna strălucesc de parcă soarele le-ar fi cedat toată lumina sa. E o noapte perfectă.

Nu mai plouă. Şi, cu toate astea, nu pot să nu mă gândesc la ceva. Când ultima picătură a căzut, mi s-a părut că văd închis în ea, ca într-o temniţă, iubitul meu plângând. Sub el se căsca o prăpastie plină cu apă neagră ca smoala. Curentul îi întorcea privirea de la mine. Ochii ca două safire, mai profunzi decât prăpastia de sub el, erau roşii de plâns, iar obrajii palizi erau brăzdaţi de nenumărate şiroaie de lacrimi. Mă uitam la el, fermecată de frumuseţea chipului, şi îndurerată de tot ce fusese, şi mi-am dat seama că-mi cerea ajutorul, dar eu nu puteam să fac nimic. Eram blocată de fereastra camerei mele. Vedeam cum se prăbuşea şi nu puteam face nimic. Acest gând nu mi-a dat deloc pace, aş fi vrut să ţip, să cutremur pământul ca să pot să ajung la el. Atunci mi-am amintit vechea legendă finlandeză din „Mituri şi legende scandinave” care spune că în fiecare picătură de ploaie stă închis spiritul unui nefericit. Adică, atunci când cineva e peste măsură de îndurerat, toate lacrimile lui se adună într-o picătură de ploaie. Când aceasta se izbeşte de pământ, speranţa din sufletul lui moare. Cei care iubesc profund ploaia, pot vedea, atunci când se uită atent, speranţele din picături. Ele iau forma trupului ca să poată striga după ajutor, dar nimic nu poate fi schimbat, căci e prea târziu.

Acum nu pot să nu mă gândesc din nou la ultima picătură de ploaie, la iubitul meu şi la acea speranţă la care a renunţat. Fără să-mi dau seama, lacrimi fierbinţi îmi curgeau tăcute pe obraji. M-am şters repede la ochi. Nu vreau ca o picătură de ploaie să-mi aparţină, nu vreau să-mi pierd speranţa.

ACUM, în trecut

ACUM, când în pădure eu alerg,
Te caut şi te strig la nesfârşit,
ACUM, când pe cărări tresar şi plâng,
Te aştept să vii într-un lung sfârşit.

ACUM, mi s-a părut că te-am zărit,
Sau poate mintea-mi joacă farse,
ACUM, parcă te aud uşor şoptind,
Sau poate un dulce cânt’ din case.

ACUM, te simt aproape de mine,
Sau trăiesc din nou în amintire?!?
ACUM, sunt chiar lângă tine,
Sau dorinţa-mi zboară-n nemurire?!?

ACUM… ACUM nu mai e acum…
ACUM este „a fost cândva în trecut”,
Sau poate nici atunci; şi e acum…
Acum, în visul meu plăcut!

Spovedanie

M-am așezat în fața ta, foaie albă, ca să-mi scriu, mie să-mi scriu, da… Și mi-e teamă că există posibilitatea de a nu mă înțelege, așa cum o fac unii oameni.

Mi-e teamă, hârtie, de mine, de ceea ce sunt eu și de forța mea; realizez că într-o zi aș putea să mă distrug singură din cauza unor priviri, cuvinte, motive neînțelese. Știi la ce mă refer?… la faptul că nu mă pot face înțeleasă, dăruiesc prea multă iubire acestei lumi care o percepe altfel făcându-mă să sufăr; și-acum mi-e teamă că voința m-ar putea părăsi într-o zi din cauza indiferenței mele, că valtoarea acestei lumi m-a prins în mijlocul ei și m-a făcut să mă schimb.

Am uitat să mai privesc cum natura moare și reînvie în jurul meu și nu e vorba de romantism, de a fi un copil visător, ci vreau să-ți recunosc, hârtie, că prinsă în jocul vieții uit că în mine există ceva superior omenescului, uit de minuni complăcându-mă cotidianului, cu efemeritatea acestei lumi, nemaiîncercând să-mi depășesc limitele.

Mă adaptez celorlalți, îmi pierd identitatea… mă ascund. Mă implic în prea multe, vreau să le reușesc pe toate, iar așa… Toate aceste lucruri care par a fi nimicuri îmi conturează viața făcându-mă să-mi privesc acțiunile și viața mai atent, mai serios. Nu știu, hârtie. Sunt eu alta? Regăsesc în mine pe altcineva, deși simt că mai există ceva din acel Eu trecut. Ținându-se de mâini, zilele m-au prins în hora lor și m-au legat la ochi, încât n-am mai privit schimbarea. Odată cu dansul zilelor, viața mea prinde alte mișcări, un alt curs: mișcările unui dans nu sunt la infinit aceleași atunci când se schimbă și melodia. A câta oară se schimbă melodia în viața mea? Nu mai pot să o dansez de una singură.

Cine spune că nu poți? Tu? Nu cred, căci ți-ai demonstrat singură că te poți depăși, că poți dansa mai bine decât îți puteai închipui, știi de ce? fiindcă ai reușit să ajungi până aici.

Mă măgulești hârtie, vrei să-mi ceri prietenia astfel, căci majoritatea fac la fel. Și nu vreau vorbe ci cuvinte, mă înțelegi?

Ce ființă mai ești și tu în lumea asta?!

Ce ființă mai sunt și eu în lumea asta!? Da, hârtie, așa cum îmi spunea un bun prieten (cu care nu am mai vorbit demult, hy Jully Buzz :)) trebuie să am răbdare și voința de a-mi trăi viața și să nu iubesc decât dacă merită. Imaginația nu m-a părăsit, eu sunt propia mea imaginație. De aceea nu mai cred eu în destin… oribil este sentimentul că nu-ți mai aparții, că nu poți dirija lucrurile, că viața te conduce pe tine și nu tu pe ea. Am trecut și prin asta… am fost condusă de un sentiment ce-l credeam a fi cel mai frumos, iubirea… dar vai, hârtie, ce durere când descoperi că iubirea nu e pentru tine, e doar pentru cei cu adevărat norocoși, iar pe restul… pe restul îi omoară.

Urmează ce simți, nu-ți fie teamă. Eu sunt tu și tu ești eu, deci ai toată puterea mea, voința mea. Tu hotărăști ce faci, nu-mi spune „nu știu”, „nu pot”. Încearcă a înțelege cursul acestei vieți, s-o faci să te asculte cu toate caracteristicile ei de infamă, de perfidă, de frumoasă… De ea nu te înțelege pe tine, încearcă tu s-o înțelegi. Controleaz-o. Ești singura care știe cine ești și spre ce locuri te îndrepți. Cât despre iubire… și eu am suferit… cândva aveam prieteni, acum stau singură în fața ta și nu pot să nu mă întreb ce vei face după ce mă vei scrie… mă vei arunca oare sau mă vei păstra? și dacă mă vei păstra cum o vei face? Vei lăsa praful să se așterne peste mine?… of iubirea… nimeni nu o înțelege, nici cei pe care tu îi numești norocoși că o trăiesc.

Îmi ești prietenă, hârtie, și totodată nu. Eu nu mă pot întelege uneori, dar tu… tu nici atât. E un alt dans acum; muzica se poate schimba oricând.

Mamei mele

Azi, mai mult ca oricând, se cuvine să-ţi mulţumesc pentru educaţia oferită şi pentru dragostea cu care m-ai crescut. Îţi mulţumesc pentru sprijinul, grija şi afecţiunea oferite în zilele petrecute prin spitale. Îţi mulţumesc că ai vrut mereu ceva mai mult de la mine, că ai ridicat ştacheta tot mai sus, pentru că ceea ce sunt azi ţi se datorează ţie. Îţi mulţumesc pentru că înainte de toate eşti prietena mea cea mai bună, cea cu care pot vorbi orice şi cea care îmi ghiceşte stările şi sentimentele chiar şi atunci când nu vorbim. Îţi mulţumesc că eşti mama mea. Sper să-ţi ofer mereu motive de bucurie şi mândrie.

Un 8 martie plin de căldură, dragoste şi bucurii.

Vara bucuriilor depline

Vara aceasta s-a anunțat demult a fi una specială, vara în care aveam să devin mai bogată sufletește, vara în care unele prietenii aveau să devină mai frumoase, mai emoționante.„Prietenia” e un cuvânt foarte mare. Cere maturitate, cere devotament, cere sacrificiu. „Prietenia” nu se face pentru că „ce mișto este să ai oameni mulți pe lângă tine”. „Prietenia” se construiește în timp și cu foarte multă înțelegere. Astfel încât, având în vedere „portofoliul” personal de prietenii, mă consider un om foarte norocos, un om de-a dreptul bogat, cu o bogăție rară în timpul nostru, timpul neîntrerupt al alergărilor de colo-colo, al lipsei de prea mult timp personal.

Sunt înconjurată de mulți oameni dragi, minunați cu toții și atât de diferiți încât sufletu-mi este hrănit cu de toate. De departe una dintre cele mai frumoase și neașteptate prietenii este cea dintre pisicuțe, cei 3 mușchetari în varianta feminină. Katy și Deni sunt cele ce completează acest trio atât de frumos, cele care îmi sunt mai mult decât prietene, confidente, chiar mai mult decât ar fi putut fi 2 surori lângă mine dintotdeauna, sunt parte din mine, stânga și dreapta mea, fără de care nu pot spune că mă văd vreodată. Dacă acum ceva vreme am avut emoții mari și zâmbete largi pentru Katy, acum le-am retrăit pe toate pentru Deni. A mea Deni a zis și ea DA, DA-ul ăla de te cutremură și-l simți prin toate celulele, DA-ul ăla de-ți fulgeră instant prin minte toate amintirile care mai de care mai frumoase și mai emoționante, DA-ul ăla de te face să plângi râuri de fericire, și nu în ultimul rând, DA-ul ăla de dragoste și zâmbet cum numai ea știe să le afișeze. Îți mulțumesc draga mea că ești și ne inspiri, dar mai ales îi mulțumesc lui că este lângă tine și că te face atât de fericită!

Casă de piatră, a mea Deni cu al tău Cristi (aka Tami), o viață minunată și jucăușă vă doresc, plină de realizări cum știu sigur că o să fie, dragoste zâmbăreață, așa cum bine vă mai șade vouă, sănătatea de oțel să vă fie, iar înțelepciunea să nu vă trădeze niciodată.

La mulți ani, pisică!

Atunci când nu-ți găsești cuvintele deși în capul tău zboară mii de gânduri și amintiri care mai de care, zeci de momente în care ai râs cu gura până la urechi și alte zeci de povești la care ai plâns în sughițuri, e clar că ele nu pot lua nici o formă care să poată suplini ceea ce simți și vrei să transmiți. Azi parcă mi-am înghițit cuvintele și am rememorat în tăcere o prietenie care mi-a înfrumusețat sufletul și mi-a înseninat zilele ploioase. Azi e ziua ta, pisică dragă, și pentru asta îți mulțumesc că ești, că mă asculți și mă îndrumi, că-mi zâmbești și-mi plângi, că-mi scrii și-mi confesezi! LA MULȚI ANI, frumoși ca tine, veseli ca inimile ce le bucuri, buni ca sufletul cel porți, jucăuși ca ochii-ți verzi și zâmbăreți ca-n reclamele la pasta de dinți 😀 Să-ți fie viața împlinită!

 

Prietenii tatuate în suflet

Despre prieteni, prietenii și oameni dragi v-am mai povestit câte ceva pe aici, dar azi e o zi specială, iar aceasta este o postare dedicată 🙂

În avalanșa evenimentelor zilnice și a ritmului alert de trai al nostru se întâmplă de prea multe ori să uităm să fim recunoscători pentru ce avem și pentru cât suntem de norocoși. Eu sunt una dintre aceste persoane. Mi se întâmplă des să mă gândesc la cineva anume și să vreau să sun să întreb „Ce mai faci?” și trece ziua fără să mai apuc să o fac… ei bine, acum pun pauză la orice ar fi trebuit să fac și spun mulțumesc din suflet pentru că existați și mă suportați, știți voi care, cei care mi-ați tatuat în suflet prietenia voastră 🙂

Țin minte că atunci când eram mic copil, îmi doream foarte mult o surioară pentru că văzusem prin filme ce se mai distrează împreună și ce prietene bune sunt surorile, dar nu am avut parte… însă, ca o recompensă cred eu, de-a lungul timpului am fost răsplătită cu multe prietenii dragi. Școala mi-a lipit în suflet câteva fete cucuiete cu care îmi povestesc și azi tumulturile, facultatea a adăugat încă trei pisicuțe, masterul a venit și el cu două tatuaje frumoase, job-urile au contribuit și ele la înmulțirea tatuajelor, fiecare birou în parte mi-a adus câte un om drag… și uite așa sunt mai „tatuată” decât speram vreodată, cu cele mai frumoase și colorate modele, și pentru asta mă consider un om foarte, dar foarte norocos. Am râs și am plâns cu fiecare în parte, am călătorit, mâncat, băut și împărțit vise și iluzii cu toate și m-am prezentat mereu în fața lor fără măști sau pretexte și ele, la rândul lor, m-au primit în sufletele lor. Am trăit momente de neuitat cu fiecare și mi-au dăruit atât de multe zâmbete, încât azi sunt un om mai vesel și mai frumos datorită lor.

Acestea fiind spuse, azi e o zi cu totul specială pentru că azi un tatuaj din sufletul meu prinde contur și aduce lângă el, strâns legat, un altul, căruia i-a spus DA. Azi una din fetele mele devine femeie și nu pot să nu-i urez un drum presărat de momente unice, de râsete pline de viață, de fericire colorată precum un buchet din toate florile pământului, de pasiune furtunoasă, de vise împlinite și realizări o mulțime, de sănătate de oțel și respect din partea celor dragi, de căldură și lumină, de curcubee multicolore care să-i coloreze zilele gri, de încredere în sine, și nu în ultimul rând, un drum musai presărat de cel puțin doi ochișori mici și gri ca ai ei… iar lor, amândurora, le urez să nu se iubească ca în prima zi, ci mai mult, mai frumos și mai sincer cu fiecare nouă zi ce vine din restul vieții lor în doi, să le fie dragostea un mănunchi de baloane de diferite culori, forme și dimensiuni, câte unul pentru fiecare zi în care se privesc și pentru fiecare noapte în care se cuibăresc unul în brațele celuilalt, iar dacă se mai găsește printre ele și câteva cu heliu, și mai bine, o să râdă cu lacrimi… o viață minunată a mea Katy cu al tău Răzvan! Sunt convinsă că de acum înainte vom avea și mai multe și mai frumoase povești de conturat, pentru că de azi sunteți amândoi doar unul, iar eu mai bogată cu un prieten tatuat în suflet 🙂