Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Pagini de jurnal’ Category

Am diverse păreri care cu timpul se tot schimbă datorită înaintării în vârstă, unei gândiri mai profunde şi a unor analize mai exacte.

Viaţa de zi cu zi şi-a pierdut din culoare, nu în sensul existenţei, ci în sensul percepţiei lumii, omul fiind dominat mai mult de ceea ce este palpabil, de material, de forţa ştiinţei şi a tehnologiei, cufundându-se într-o mare necunoscută de imagini, memorii, hdd-uri, biţi, Internet, viruşi etc. Deci, dacă aşezăm într-o altă ordine gândirile, putem afirma faptul că trăim într-o lume dominată de idei eronate, distorsionate de tot ceea ce înseamnă realitatea pentru noi, fiind înconjuraţi de ignoranţi, într-o lume necunoscută şi totuşi cu atât de multe lucruri de oferit. Ştiinţa se ocupă astăzi cu tot ceea ce ar trebui să ne preocupe şi pe noi. Am începe să surprindem altfel informaţiile şi imaginile ce ne trec prin faţa ochilor în fiecare clipă, am fi tot timpul într-o stare de luciditate, noua noastră filosofie de viaţă ne-ar menţine într-o „stare creatoare”, devenind capabili să lucrăm cu propriile noastre concepte, să fim stăpânii unor idei unice, personale.

Viaţa, ca şi filosofia, reprezintă un tot atât de vast orizont, cu frumuseţile sale atât de simple la o primă vedere, dar atât de abstracte. Aşa cum spunea şi Platon, „participăm la spectacolul stelelor, soarelui, bolţii cereşti” iar acesta ne dă „impulsul cercetării universului”. Totul este să încercăm să înţelegem cu propria noastră conştiinţă tot ceea ce gravitează în jurul nostru, făcând abstracţie de egocentrismul negativ şi împărtăşind descoperirea succesivă celorlalţi.

Mulţi dintre noi preferă să nu se mai gândească la multe aspecte ale vieţii. Oamenii devin comozi şi preferă să îşi trăiască viaţa în rutina obişnuită fără să îşi mai pună întrebări care necesită timp de gândire şi ani de studiu.

Viaţa este un joc al absurdului şi al sensului. Nu poţi afirma cu tărie că dacă ţi-ai dorit ceva cu putere s-a şi realizat şi că soarta sau destinul nu a avut nici o legătură cu acest lucru. În fiecare zi ni se întâmplă lucruri care mai de care mai spectaculoase sau, deopotrivă, trăim într-o rutină enervantă. Acestea ne fortează să gândim totuşi că lucrurile se întâmplă cu un sens şi că cineva ne ghidează viaţa. În acest fel căutăm să găsim un vinovat pentru problemele care ne înconjoară.

După mine, dragostea de înţelepciune este o ştiinţă care te îndeamnă să te cunoşti pe tine însuţi, dar şi pe ceilalţi. Fără ea am duce o viaţă bazată doar pe rutină, pe probleme care privite într-un concept mai larg par banale. Am duce o viaţă bazată pe acceptarea unei condiţii inferioare fără să aspirăm la o cunoaştere mai profundă a noastră şi a lumii care ne înconjoară.

…sau poate este doar un gând de teamă pentru schimbare prefixului, și dacă este, îl accept spre o analiză viitoare. Bun venit 30, aștept cu interes provocările ce mi le vei aduce!

Reclame

Read Full Post »

Plouă amar, iar eu mă las învăluită de stropii mari şi grei ce se topesc înfricoşaţi în întunericul din jurul meu. Privesc uluită ploaia măruntă, rece, ţesută maiestuos ca o pânză de apă, ca o ceaţă deasă, împiedicându-mă să văd dincolo de ea. Tresar la mângâierile de gheaţă ale picurilor de ploaie, şocuri pentru pielea mea caldă, pentru obrajii mei fierbinţi, iar mâna mea caută atingerea unui strop binecuvântat.

Şi iată, din cel mai îndepărtat colţ al cerului, s-a rupt un fir de apă, un bob de veselie tremurând. Era stropul meu. Am simţit asta atunci când s-a oprit în palma mea, fremătând de bucurie. Avea să fie stopul meu pentru câteva clipe şi ştiam că trebuie să profit de el. Sclipirile sale întrerupte îmi dau de înţeles că vrea să-mi spună despre el.

– Eu sunt un colţ de cer, începu el timid, iar eu, fascinată, îmi apropii tot mai mult urechea de el, temându-mă să nu pierd vreo şoaptă de-a sa. Am venit pentru tine, ştiai? Ţi-ai dorit să fiu al tău, iar toamna ţi-a ascultat gândul. O să dispar repede, am să mă strecor încet printre degetele tale.

– Stai! Spune-mi, spune-mi te rog despre tine…

– … sunt o fărâmă de speranţă şi am călătorit pe spatele balenei albastre, prin imensele oceane de vise ale lumii, am văzut şi abisurile mării şi soarele de foc al tropicelor. Am văzut peşti coloraţi, dar şi caracatiţe de cerneală, înconjurate de meduze supărăcioase. Am văzut lumea… oraşe murdare şi colţuri feerice pline de viaţă. Purtat de un dor ascuns, m-am trezit pe tărâmurile îngheţate ale Antarcticii, preschimbat într-o delicată steluţă argintie de nea. Mi-era frig şi-am încercat să ajung la fiinţa asta din faţa mea. O zână bună m-a văzut pe nasul cald şi umed al ursului, dar vai… a strănutat! Şi m-am ridicat tot mai sus spre aurora boreală, care mă atrăgea spre culorile ei de nedescris. Un vânt sălbatic m-a trezit din dulcea plutire, înghiontindu-mă în speranţa că-mi va fura frumuseţea mustăţilor de gheaţă. Bătrânul nor cuprins de milă m-a luat sub aripa lui, şi iată-mă, sunt aici trimis de toamnă să-ţi vestesc imensitatea cerului, nemărginirea pământului, chipuri de oameni; melancolia de toamnă.

Read Full Post »

Iubesc

 

 

 

 

 

Un fluture venit din trecut

Un suflet încântă o zi întreagă,

Un zâmbet lăsat de un sărut

Un păgân l-ajută să-nţeleagă.

 

Un gând răzleţ la tine-mi zboară,

O amintire m-a ajuns din urmă,

Un strop de ploaie mă-nfioară.

O inimă mă îndrumă.

 

O frunză privirea mi-a încântat,

O rază m-a făcut să zâmbesc,

O adiere m-a fermecat,

Doar tu m-ai învăţat să iubesc.

Read Full Post »

Plouă. E în toiul verii, dar plouă. O ploaie enervantă, de-a dreptul bacoviană. Plouă cu nişte picături mici, ce îmi găuresc lent sufletul. Simt cum fiecare moleculă de apă îmi zgârie mintea cu ghearele de plumb. Sunetul fiecărei picături ce se sparge de trotuar îmi curentează trupul.

Plouă… plouă… plouă…! Parcă zici că toţi norii şi-au propus să se golească în seara asta. Mă uit pe geam şi sper să văd stelele… asta ar însemna că norii s-au dus… zăresc o luminiţă. E firavă într-adevăr, dar clipeşte! E o picătură de lumină pierdută în abisul norilor îmbibaţi cu sângele stors din fericirea mea. Mai văd o stea… şi încă una… gata. Norii se duc să ucidă bucuria altcuiva…

Ultima picătură coboară vijelios. Îi urmăresc drumul. Ştiu că se va izbi de asfalt, fiind cea din urmă pe care o răpea pământul. Bălţile de apă prind glas şi vorbesc. Se bucură de nefericirea ultimei picături de ploaie. Vine!… vine… vine… inevitabilul se întâmplă: picătura e zdrobită de propia-i greutate. Mai mulţi stropi sar din băltoacă. Cercuri tot mai mari se întind peste tot. Ultima amintire a nefericirii mele s-a spulberat… Stelele şi luna strălucesc de parcă soarele le-ar fi cedat toată lumina sa. E o noapte perfectă.

Nu mai plouă. Şi, cu toate astea, nu pot să nu mă gândesc la ceva. Când ultima picătură a căzut, mi s-a părut că văd închis în ea, ca într-o temniţă, iubitul meu plângând. Sub el se căsca o prăpastie plină cu apă neagră ca smoala. Curentul îi întorcea privirea de la mine. Ochii ca două safire, mai profunzi decât prăpastia de sub el, erau roşii de plâns, iar obrajii palizi erau brăzdaţi de nenumărate şiroaie de lacrimi. Mă uitam la el, fermecată de frumuseţea chipului, şi îndurerată de tot ce fusese, şi mi-am dat seama că-mi cerea ajutorul, dar eu nu puteam să fac nimic. Eram blocată de fereastra camerei mele. Vedeam cum se prăbuşea şi nu puteam face nimic. Acest gând nu mi-a dat deloc pace, aş fi vrut să ţip, să cutremur pământul ca să pot să ajung la el. Atunci mi-am amintit vechea legendă finlandeză din „Mituri şi legende scandinave” care spune că în fiecare picătură de ploaie stă închis spiritul unui nefericit. Adică, atunci când cineva e peste măsură de îndurerat, toate lacrimile lui se adună într-o picătură de ploaie. Când aceasta se izbeşte de pământ, speranţa din sufletul lui moare. Cei care iubesc profund ploaia, pot vedea, atunci când se uită atent, speranţele din picături. Ele iau forma trupului ca să poată striga după ajutor, dar nimic nu poate fi schimbat, căci e prea târziu.

Acum nu pot să nu mă gândesc din nou la ultima picătură de ploaie, la iubitul meu şi la acea speranţă la care a renunţat. Fără să-mi dau seama, lacrimi fierbinţi îmi curgeau tăcute pe obraji. M-am şters repede la ochi. Nu vreau ca o picătură de ploaie să-mi aparţină, nu vreau să-mi pierd speranţa.

Read Full Post »

ACUM, când în pădure eu alerg,
Te caut şi te strig la nesfârşit,
ACUM, când pe cărări tresar şi plâng,
Te aştept să vii într-un lung sfârşit.

ACUM, mi s-a părut că te-am zărit,
Sau poate mintea-mi joacă farse,
ACUM, parcă te aud uşor şoptind,
Sau poate un dulce cânt’ din case.

ACUM, te simt aproape de mine,
Sau trăiesc din nou în amintire?!?
ACUM, sunt chiar lângă tine,
Sau dorinţa-mi zboară-n nemurire?!?

ACUM… ACUM nu mai e acum…
ACUM este „a fost cândva în trecut”,
Sau poate nici atunci; şi e acum…
Acum, în visul meu plăcut!

Read Full Post »

Spovedanie

M-am așezat în fața ta, foaie albă, ca să-mi scriu, mie să-mi scriu, da… Și mi-e teamă că există posibilitatea de a nu mă înțelege, așa cum o fac unii oameni.

Mi-e teamă, hârtie, de mine, de ceea ce sunt eu și de forța mea; realizez că într-o zi aș putea să mă distrug singură din cauza unor priviri, cuvinte, motive neînțelese. Știi la ce mă refer?… la faptul că nu mă pot face înțeleasă, dăruiesc prea multă iubire acestei lumi care o percepe altfel făcându-mă să sufăr; și-acum mi-e teamă că voința m-ar putea părăsi într-o zi din cauza indiferenței mele, că valtoarea acestei lumi m-a prins în mijlocul ei și m-a făcut să mă schimb.

Am uitat să mai privesc cum natura moare și reînvie în jurul meu și nu e vorba de romantism, de a fi un copil visător, ci vreau să-ți recunosc, hârtie, că prinsă în jocul vieții uit că în mine există ceva superior omenescului, uit de minuni complăcându-mă cotidianului, cu efemeritatea acestei lumi, nemaiîncercând să-mi depășesc limitele.

Mă adaptez celorlalți, îmi pierd identitatea… mă ascund. Mă implic în prea multe, vreau să le reușesc pe toate, iar așa… Toate aceste lucruri care par a fi nimicuri îmi conturează viața făcându-mă să-mi privesc acțiunile și viața mai atent, mai serios. Nu știu, hârtie. Sunt eu alta? Regăsesc în mine pe altcineva, deși simt că mai există ceva din acel Eu trecut. Ținându-se de mâini, zilele m-au prins în hora lor și m-au legat la ochi, încât n-am mai privit schimbarea. Odată cu dansul zilelor, viața mea prinde alte mișcări, un alt curs: mișcările unui dans nu sunt la infinit aceleași atunci când se schimbă și melodia. A câta oară se schimbă melodia în viața mea? Nu mai pot să o dansez de una singură.

Cine spune că nu poți? Tu? Nu cred, căci ți-ai demonstrat singură că te poți depăși, că poți dansa mai bine decât îți puteai închipui, știi de ce? fiindcă ai reușit să ajungi până aici.

Mă măgulești hârtie, vrei să-mi ceri prietenia astfel, căci majoritatea fac la fel. Și nu vreau vorbe ci cuvinte, mă înțelegi?

Ce ființă mai ești și tu în lumea asta?!

Ce ființă mai sunt și eu în lumea asta!? Da, hârtie, așa cum îmi spunea un bun prieten (cu care nu am mai vorbit demult, hy Jully Buzz :)) trebuie să am răbdare și voința de a-mi trăi viața și să nu iubesc decât dacă merită. Imaginația nu m-a părăsit, eu sunt propia mea imaginație. De aceea nu mai cred eu în destin… oribil este sentimentul că nu-ți mai aparții, că nu poți dirija lucrurile, că viața te conduce pe tine și nu tu pe ea. Am trecut și prin asta… am fost condusă de un sentiment ce-l credeam a fi cel mai frumos, iubirea… dar vai, hârtie, ce durere când descoperi că iubirea nu e pentru tine, e doar pentru cei cu adevărat norocoși, iar pe restul… pe restul îi omoară.

Urmează ce simți, nu-ți fie teamă. Eu sunt tu și tu ești eu, deci ai toată puterea mea, voința mea. Tu hotărăști ce faci, nu-mi spune „nu știu”, „nu pot”. Încearcă a înțelege cursul acestei vieți, s-o faci să te asculte cu toate caracteristicile ei de infamă, de perfidă, de frumoasă… De ea nu te înțelege pe tine, încearcă tu s-o înțelegi. Controleaz-o. Ești singura care știe cine ești și spre ce locuri te îndrepți. Cât despre iubire… și eu am suferit… cândva aveam prieteni, acum stau singură în fața ta și nu pot să nu mă întreb ce vei face după ce mă vei scrie… mă vei arunca oare sau mă vei păstra? și dacă mă vei păstra cum o vei face? Vei lăsa praful să se așterne peste mine?… of iubirea… nimeni nu o înțelege, nici cei pe care tu îi numești norocoși că o trăiesc.

Îmi ești prietenă, hârtie, și totodată nu. Eu nu mă pot întelege uneori, dar tu… tu nici atât. E un alt dans acum; muzica se poate schimba oricând.

Read Full Post »

Mamei mele

Azi, mai mult ca oricând, se cuvine să-ţi mulţumesc pentru educaţia oferită şi pentru dragostea cu care m-ai crescut. Îţi mulţumesc pentru sprijinul, grija şi afecţiunea oferite în zilele petrecute prin spitale. Îţi mulţumesc că ai vrut mereu ceva mai mult de la mine, că ai ridicat ştacheta tot mai sus, pentru că ceea ce sunt azi ţi se datorează ţie. Îţi mulţumesc pentru că înainte de toate eşti prietena mea cea mai bună, cea cu care pot vorbi orice şi cea care îmi ghiceşte stările şi sentimentele chiar şi atunci când nu vorbim. Îţi mulţumesc că eşti mama mea. Sper să-ţi ofer mereu motive de bucurie şi mândrie.

Un 8 martie plin de căldură, dragoste şi bucurii.

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat asta: