Cugetul meu a strâns lumina: sunt romantică…
Sufletul meu a strâns durerea: începe să mă doară că sunt româncă…
Sunt naţiuni ce măsoară veşnicia cu raţiunea, cu sufletul, cu vorba – suntem noi, românii. La noi lucrurile mari se măsoară în nimicuri. Cuvintele au o datorie sfântă şi o împlinesc cu certitudine odată ce li s-a dat grai. Cuvinte albastre, cenuşii, transparente… Cuvinte multicolore ca şi oamenii. Ca şi oamenii, se zbat pentru că au un sens, au un scop, ca şi oamenii, sunt imperfecte, ca şi oamenii, sunt păcătoase… iubesc, suferă, trădează… cuvintele nu ştiu tăcerea. Recunoştinţa căderilor mele, aceste căderi ce mă-nalţă între cuvântul care ascunde şi tăcerea care revelează.
De n-ar fi nebunia, am muri de disperare. Nebunia e salvarea noastră. Dacă ne putem ascunde de cineva în cochilii, în fântâni, în poezie… de noi nu ne putem ascunde niciunde. Lumile noastre au ecouri de paradis.
SUNTEM… chiar dacă nu ne găsim. Toată recunoştinţa lumii, lucrurilor ce au trecut prin noi, au născut un nou crez al vieţii, acela de a ne păzi libertatea.
