„A venit toamna”, acoperă-mi inima cu ceva… „e frig şi e ploaie”, sunt captivă aceluiaşi sentiment de tristeţe, de parcă frunzele s-ar desprinde din sufletul meu… mi-e dor de nou, sunt curioasă, dar fiinţa mi-e încă ancorată de vară, de flori, de toamnă, de nori, de tot şi de toate, de timpurile ireversibil trecute, de liniştea nopţilor cu lună plină, dar mi-e greu să găsesc arme împotriva melancoliei.
O frunză cade pe pervazul geamului meu… totuşi mai există frumos în lume. Păcat că nu poate vorbi, poate mi-ar fi dezvăluit câteva adevăruri simple, naturale şi sincere pe care noi, oamenii, în egoismul şi criza noastră permanentă de timp le-am uitat. Am uitat să mai admirăm, am uitat să mai visăm.
Tăcere… poate pentru un moment am sperat că voi reuşi să port o discuţie filosofică, poate chiar să mă împrietenesc cu …(hilar şi pueril)… cu o frunză. Chiar dacă totul în jur pare acum a fi de un gri înecăcios şi trist, cândva, undeva în lume, cineva în afară de copiii puri, cineva dintre „cei ocupaţi” va reuşi odată să vorbească cu o frunză, iar picăturile de ploaie tomnatică nu vor mai semăna cu lacrimi vărsate de „îndrăgostiţii de-o vară” care se despart şi o pornesc fiecare pe drumul lui. Doar atunci culorile calde ale frunzelor căzute vor putea invada universul monoton al tuturor.
Deşi am încercat, nu pot să stau de vorbă cu toamna şi nici nu mai cred că ar avea vreun rost, căci, cu toamna nu se vorbeşte, toamna, ca de altfel totul, se trăieşte. Ce toamnă caldă şi încântătoare! Ce toamnă lungă!
Între lumina caldă şi aurie a verii şi sclipirile îngheţate ale anotimpului alb, natura pare că îşi deplânge soarta, tânjind după zilele apuse împrejurându-se de parfumul amar al melancoliei.
