Viaţa e pentru a obţine ceva, pentru a trece demn, frumos, poetic prin ea, a lua atitudine faţă de lucruri şi fenomene, a te agăţa de sisteme, valori etice sau religioase, pentru a te salva or… dimpotrivă. Viaţa îşi naşte eroii ca să se salveze.
Trecem printre lucruri, printre oameni pentru a le vedea esenţa – inutilitatea sau valoarea, pentru a înţelege în ce măsură un lucru sau altul, un individ sau altul ne influenţează viaţa. Viaţa e pentru a-i gândi esenţa.
Ne ţinem lanţ. Mergem de mână cu timpul de azi, cu timpul de mâine… incomoditate multiplicată la nesfârşit, de parcă am vrea să măsurăm eternitatea timpului, de parcă am vrea să ajungem la marginea timpului nostru… Zilele se ţin de mâini şi ne prind în horal or. În clipa în care iubirea se resemnează, spaţiul devine cea mai ordinară relaţie – nu mai e iubire. Lucrurilor inexplicabile le poţi da oricând o explicaţie satisfăcătoare dacă dai dovadă de un gram de imaginaţie, căci cuvintele au o datorie sfântă şi o împlinesc cu certitudine odată ce li s-a dat grai. Cuvinte albastre, cenuşii, transparente… cuvinte multicolore. Ca şi oamenii, se zbat pentru că au un sens şi un scop, ca şi oamenii, sunt imperfecte, ca şi oamenii, sunt păcătoase… iubesc, suferă, trădează… cuvintele nu ştiu tăcerea.
Nu mai vreau să cred în destin… ce poate fi mai oribil decât sentimental că nu-ţi mai aparţii?
